Nu avem voie sa uitam!

Acum 20 de ani, aveam vârsta la care sângele clocoteste în vene, când te implici fara sa stai pe gânduri pentru binele semenilor tai, când simti ca ai puterea de a schimba lumea!
Terminasem facultatea în urma cu un an (nu pot sa uit niciodata ca iarna, în aula, luam cursurile îmbracati în paltoane, cu caciuli, fulare si manusi!), eram în concediu post-natal. Prima mea fiica împlinise 3 luni. Locuiam într-un bloc pe a carui scara, toti locatarii eram de aceeasi vârsta. Ne întâlneam serile si povesteam cine, ce a mai auzit despre caderea sistemului comunist în tarile vecine. Sentimentul ca si la noi trebuie sa se schimbe ceva, era la temperatura de fierbere.
Evacuarea pastorului timisorean Laszlo Tokes a devenit spontan pretextul revoltei populare iar la data de 16 decembrie Radio Europa Libera anunta ca în dupa-amiaza zilei, în Timisoara s-a scandat "jos Ceausescu!", "jos comunismul!" si ca s-au înregistrat arestari în masa.
Autobuzele aproape nu mai circulau- era înca o metoda a securitatii de a îngreuna deplasarile oamenilor. Cu bebelusul în brate, am parcurs orasul de la un capat la celalalt unde locuiau bunicii mei. Le-am povestit într-o suflare despre Timisoara, Bucuresti, si le-am spus ca revolutia împotriva regimului dictatorial Ceausescu va izbucni în întreaga tara!
Bunicii ma priveau ca pe o nebuna, s-au asigurat ca nu e nimeni pe la geamuri sau usi si apoi cu glas blând mi-au spus ca asa ceva nu este posibil! Sa ma linistesc si sa-mi vad cuminte de familie. Eu, intrigata, le-am povestit mai departe despre faptul ca în Timisoara sunt împuscati manifestantii, ca au murit femei gravide, ca sunt sute de arestati, ca Europa Libera si Vocea Americii relateaza despre evenimentele tragice. Bunicii, pensionari de peste 20 de ani, au ramas pe gânduri, însa tot nu m-au crezut. Pentru ei, sursa mea de informatie era "doar Radio Sant"
Am plecat spre casa si am trecut prin centrul orasului, unde grupul celor ce "vociferau" era din ce în ce mai gros. Foarte multi tineri...L-am întâlnit si pe sotul meu care m-a trimis de urgenta cu copilul acasa!
Era anuntata greva generala...Frica era însa puternica, mai ales în rândurile celor vârstnici. Vecinii mei porneau încolonati, înca din fata blocului, spre centrul orasului si pâna pe 19 decembrie sutele de manifestanti, etichetati ca "golani", au fost "ignorati" de trupele de Militie, Armata si Securitate, ce supravegheau, încercând sa produca panica prin prezenta.
Tot mai multi curajosi luau cuvântul, strigând lozinci anticomuniste. Nemultumirea clocotea. Piata mare era plina.
Pe 20 decembrie, sotul meu si vecinii au venit spre casa alergând, prin padurea Parcului Sub Arini, urmariti fiind de "teroristi" ce trageau focuri de arma, reusind pe deplin sa-i îngrozeasca! Pâna noaptea târziu, adunati în pivnita blocului, ne-am încurajat unii pe altii: revolutia trebuie sa reuseasca! Eram rupti de orice legatura cu orasul, cartierul Valea Aurie nu avea nici macar centrala telefonica! Televizorul functiona mai departe, doar doua ore, dupa sistemul comunist.
Pe 20 decembrie, în Piata Mare Sibiu au cazut împuscate, primele victime!
Mai departe totul s-a derulat ca dupa un scenariu horror, haosul total s-a instaurat. Sotii s-au înscris voluntari la posturile de control, organizate ad-hoc la fiecare colt de strada, la fiecare întreprindere. Oricine avea stagiul militar încheiat, avea dreptul la o arma - pusti vechi si imprecise. Orice suspect era somat cu foc de arma. S-au înâmplat multe accidente!
Femeile cu copii au plecat la rude, la parinti, cartierul Valea Aurie ramânând aproape nelocuit.
Noaptea se împusca fara tel...nici azi nu se stie cine?! "Teroristii".
Posturile de radio erau puternic bruiate, la televizor stirile erau ambigue, oamenii erau suspiciosi, informatorii erau infiltrati peste tot; se spunea ca "armata e cu noi", dar nimeni nu mai avea încredere în nimeni!
În panica acelor zile, am pierdut posibilitatea de a-mi mai hrani copilul la sân...
Eram acasa la parintii mei, tatal era însa plecat la unitatea militara unde era ofiter si ca toti, avea alarma! Nu mai stiam ce zi este, nimeni nu avea bradul împodobit, dar craciunul anului 1989 a ramas în istoria omenirii, prin ciudatul proces si executarea imediata a sotilor Ceausescu.
Rafale de arma s-au auzit pâna de Anul Nou, când încet-încet, viata românilor s-a adaptat la noile conditii.
Urmatorii ani s-a experimentat din pacate un sistem "comunist cu fata umana", multi "emanati ai revolutiei" s-au perindat în viata politica a României care...parca nu numai ca a batut pasul pe loc, ba a facut un salt mare înapoi!
Deceptionati de mersul lucrurilor, tinerii de atunci au îmbatrânit...
Fiecare a cautat sa faca ce poate mai bine pentru familia lui.
Astazi, dupa 20 de ani, favorizati de soarta, ne pregatim sa serbam Craciunul. Pentru multe familii însa, Craciunul este o zi de doliu.
Tinerii de azi nu mai stiu care este simbolul troitei din fata Casei de Cultura, nu stiu exact de ce zilele aceste se pun lumânari si flori în jurul statuii lui Lazar, în Piata Mare.
Cei care nu sunteti nepasatori, aprindeti o lumânare in memoriam, oriunde ati fi. Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti aceia care s-au jertfit, sperând într-o lume mai buna!
(Memorialul Revolutiei)